,,  Nu încep niciodată să scriu pînă ce nu aud și nu văd omul, cu toate amănuntele lui în fața mea. Întîi îi zic pe nume...”
          De fapt oamenii nu sunt ceea ce par. În majoritatea cazurilor oamenii îmbracă măști cînd ies în societate. Ne este cunoscut tuturor faptul că viața este un teatru, destinul - rolurile care sunt destinate pentru a fi interpretate, iar noi suntem actorii. 
          Ca să cunoști un om, trebuie foarte mult sa-l cercetezi, pentru că în foarte multe cazuri exteriorul nu corespunde cu sufletul. Sunt foarte multe modalități de a afla ceva despre un oarecare om, ascultând despre el de la alții, analizând-ul de sine stătător sau pur și simplu discutând cu el față în față. De aceia mai întâi îi spui omului pe nume...
          Un maestru care mereu a reușit să ne vorbească despre omenie a fost, este, și va rămâne Ion Luca Caragiale. El mai întîi de toate dădea personajelor sale un nume și apoi le permitea ca ele singure să se dezvolte, să se auto-determine. În operele sale, observam că orice detaliu are o însemnătate, începând cu numele. Caragiale a reușit să observe foarte multe caractere, să le analizeze, să le descrie. Îi forfoteau în minte, așa cum pe noi azi, nu ne lasă să trecem cu vederea peste faptele lui Cațavencu, Trahanache și Dandanache din opera „O scrisoare pierdută„.
          În Ion Luca Caragiale putem vedea o persoană care stă într-un colț și privește lumea printr-o lupă. Însă a fost un om la fel ca toți, cu probleme, cu nenorociri. Și măcar că a râs cu mâna ținându-se de burtă pe baza caracterelor ce aparțineau oamenilor de la conducerea țării, de fapt spera, poate că operele lui vor reuși să mai învingă prostia și minciuna.
           Ținând cont că Caragiale a trăit și le-a scris în secolul trecut, operele sale și-au păstrat logica, valoarea și în zilele noastre. Pentru că nu începea niciodată a scrie pînă ce nu audia și nu vedea omul în fața lui așa cum este.