Schema funcțională a calculatorului

              

 Schema funcționala a calculatorului poate fi reprezentată în modul următor:
                             

Conform acestei scheme, calculatorul conține următoarele unități funcționale:

1. O unitate de memorie pentru datele inițiale, intermediare și finale, instrucțiunile care indică secvența calculatorului.
2. Un dispozitiv care efectuează operațiile aritmetice și logice elementare.
3. Unul sau mai multe dispozitive de intrare și ieșire.
4. Un dispozitiv de comandă și control care generează o succesiune de semnale de comandă necesare execuțiile a instrucțiunilor.

Procesorul - este unitatea centrală de preluare a informației. În calculatoarele din zilele noastre, procesorul are o capacitate foarte sporită, ceia ce demonstrează viteza de preluare o informației. Procesorul efectuează  operații aritmetice (adunarea, scăderea, înmulțirea, împărțirea) și logice (adevărat, fals).

Memoria calculatorului este organizată în două niveluri: Unitate de memorie internă cu o viteză mare de lucru și una sau mai multe unități de memorie externă cu o viteză mai redusă, dar cu capacitatea de a păstra mai multă informație decât cea externă.

 Memoria internă, păstrează programe de executare și datele esențiale pentru funcționarea calculatorului.

Memoria externă are rolul de păstrare a cantității mari de informație și programe, care pot fi oricând aduse în memoria internă. În prezent sunt utilizate unitățile cu discuri sau benzi magnetice, unitățile cu discuri optice, etc.
            

Unitățile de memorie externă și dispozitivele de intrare sau ieșire sunt numite echipamente periferice.

Dispozitivele de intrare asigură introducerea informației în forma accesibilă omului. Aceste sunt tastatura, mouse, scanner, camere digitale, etc.

Dispozitivele de ieșire asigură extragerea informației din calculator, transformând-o din forma binară în forme accesibile omul. Acestea sunt vizualiza torul, imprimanta, desenatorul, generatoarele de sunet.

          În timpul de față în fiecare familie este cel puțin câte un calculator, majoritatea știind cum se folosește dar nu cum funcționează el. Calculatorul a devenit un obiect banal în viața adultă și totuși nu sau rezolvat toate problemele implicate în funcția și utilizarea acestuia.

         

       ,,  Nu încep niciodată să scriu pînă ce nu aud și nu văd omul, cu toate amănuntele lui în fața mea. Întîi îi zic pe nume...”
          De fapt oamenii nu sunt ceea ce par. În majoritatea cazurilor oamenii îmbracă măști cînd ies în societate. Ne este cunoscut tuturor faptul că viața este un teatru, destinul - rolurile care sunt destinate pentru a fi interpretate, iar noi suntem actorii. 
          Ca să cunoști un om, trebuie foarte mult sa-l cercetezi, pentru că în foarte multe cazuri exteriorul nu corespunde cu sufletul. Sunt foarte multe modalități de a afla ceva despre un oarecare om, ascultând despre el de la alții, analizând-ul de sine stătător sau pur și simplu discutând cu el față în față. De aceia mai întâi îi spui omului pe nume...
          Un maestru care mereu a reușit să ne vorbească despre omenie a fost, este, și va rămâne Ion Luca Caragiale. El mai întîi de toate dădea personajelor sale un nume și apoi le permitea ca ele singure să se dezvolte, să se auto-determine. În operele sale, observam că orice detaliu are o însemnătate, începând cu numele. Caragiale a reușit să observe foarte multe caractere, să le analizeze, să le descrie. Îi forfoteau în minte, așa cum pe noi azi, nu ne lasă să trecem cu vederea peste faptele lui Cațavencu, Trahanache și Dandanache din opera „O scrisoare pierdută„.
          În Ion Luca Caragiale putem vedea o persoană care stă într-un colț și privește lumea printr-o lupă. Însă a fost un om la fel ca toți, cu probleme, cu nenorociri. Și măcar că a râs cu mâna ținându-se de burtă pe baza caracterelor ce aparțineau oamenilor de la conducerea țării, de fapt spera, poate că operele lui vor reuși să mai învingă prostia și minciuna.
           Ținând cont că Caragiale a trăit și le-a scris în secolul trecut, operele sale și-au păstrat logica, valoarea și în zilele noastre. Pentru că nu începea niciodată a scrie pînă ce nu audia și nu vedea omul în fața lui așa cum este.

Opera dramatică - spectacol

   

      Procesul de realizare a unui text dramatic într-un spectacol începe de la regizor. Specialistul își alege o operă a unui autor dramatic, analizează atent scenariul care este baza întregului joc dramatic, unde se descrie concret și complect acțiunile viitorului spectacol. Mai târziu după viziunea sa regizorală se alcătuiește fundalul muzical, costumația, decorațiile și se asigură toate condițiile pentru realizarea spectacolului la un nivel artistic ridicat. Se selectează actorii cărora li se oferă probe și încercări, pentru a vedea cum se încadrează ei în rolul de personaj-actor. Se împart rolurile și încep repetițiile, unde actorii se învață mai bine să redea prin mimică, gesturi și mișcări anumite idei sau sentimente. Apoi în locurile necesare se montează pantomima, diferite înregistrări de sunete, pentru ca spectatorii să înțeleagă mesajul transmis numai prin privire. Când spectacolul atinge idealul din punct de vedere artistic, creația se pune în scenă pentru a fi apreciată.
       Pe rampă, deasupra scenei sunt așezate lumini speciale care crează o iluminație perfectă, după culise merg ultimele pregătiri pline de emoții și retrăiri, iar cortina este unica ce desparte scena de spectatorii care cu nerăbdare așteaptă începerea spectacolului. După părerea mea, numai prin aprecierile spectatorilor, un spectacol poate să capete titlul de o adevărată capodoperă, să obțină valoare, veșnicia și inclusiv cronica teatrală.

Undele Sonore

                                                         Undele Sonore

Din punct de vedere fizic, sunetul are o definiție mai largă, el nefiind legat de senzația auditivă: orice energie mecanică propagată printr-un mediu material sub forma unei unde se numește sunet. Undele mecanice longitudinale care se propagă în medii elastice și produc senzații auditive se numesc unde sonore. Sursele unor astfel de unde reprezintă vibrații sonore.
Din punct de vedere fiziologic, sunetul constituie senzația produsă asupra organului auditiv de către vibrații. Undele sonore ajung la urechea omului, propagându-se prin aer, însă ele pot fi propagate în mediu solid și lichid. Viteza de propagare a acestora în lichid și solid este mai mare decît în gaze. În aer - 330 m/s, în apă - 1500 m/s, în oțel - 5500 m/s.
S-a constatat că urechea umană este sensibilă la undele magnetice cu frecvența situată în diapazonul de 16-20000 Hz. Acest interval depinde mult de amplitudinea vibrației și de vârsta și starea de sănătate a individului.
În funcție de frecvența vibrațiile se clasifică astfel:
1. Vibrații cu frecvența mai mare de 16 Hz - infrasunete.
2. Vibrații cu frecvența 16 Hz și 20 kHz - sunete.
3. Vibrații cu frecvența mai mică de 20 kHz - ultrasunete.

                                                             Calitățile sunetului.

     Sunetele se deosebesc între ele prin calitatea sa. Acestea sunt: intensitatea, înălțimea și timbrul.

•      Intensitatea și frecvența sunt independente. Astfel pot exista sunete slabe sau sunete puternice cu aceiași frecvență, sau sunete cu o frecvență joasă și o frecvență înaltă dar cu aceiași intensitate.                                                                                                      Sunetele sunt comparate între ele după nivelul sonor. Unitatea de măsură a nivelului sonor este bellul cu simbolul „B” , numit astfel în cinstea savantului Alexandru Graham Bell (1847-1922).Bellul este o unitate destul de mare și de aceea în măsurarea nivelului sonor este folosit decibellul cu simbolul „dB”. (1 B =10 dB)
•     Înălțimea sunetului reprezintă calitatea de jos (grav) sau înalt (ascuțit) a acestuia. După frecvență, sunetul este cu atît mai ascuțit, cu cît frecvența lui este mai mare. Sunetul cu cea mai mică frecvență este numit sunet fundamental, iar restul ce urmează sunt armonici superioare.
•    Timbrul reprezintă este deosebirea a două sunete cu aceiași frecvență sau intensitate, dar care sunt emise de surse diferite. Timbrul depinde de intensitate, înălțime și numărul armonicilor superiori care însoțesc sunetul fundamental. Cu cît sunetul conține mai mulți armonici, cu atît el este mai plăcut pentru auz. Din punct de vedere a senzațiilor produse asupra urechii omului, sunetele pot fi clasificate: 

                             1. Sunete de intensitate mare și de scurtă durată numite detonații.

                             2. Sunete obținute în urma unei oscilații, dar fără periodicitate sunt numite                                          zgomote.

                             3. Sunete periodice cu diferite grade de complexitate numite sunete                                                  muzicale. 

                                                Undele sonore

          Mai mult...                                                                                                                                  Undele sonore de înaltă frecvență, emise de patru boxe puternice, sunt concentrate pentru a menţine, suspendate, diferite obiecte de mici dimensiuni. Sistemul a fost testat mai întâi cu bile de polistiren iar apoi cu componente electronice, șuruburi şi chiar mici cantități de lichid.

   https://www.youtube.com/watch?v=SJRGrBwPlrU